Interviu de Raluca Dumitrache

 Psihoterapia este un proces care abordează aspectele psihologice și dificultățile mentale și emoționale prin diverse tehnici de lucru. În timpul acestui proces, un psihoterapeut calificat ajută clientul să abordeze aspecte specifice sau generale ale provocărilor cu care se confruntă. Aproape toate tipurile de psihoterapie implică dezvoltarea unei relații terapeutice, comunicarea și crearea unui dialog și lucrul pentru a lucra cu gândurile și emoțiile neplăcute sau nedorite sau tiparele comportamentele problematice.

Psihoterapia se aplică în diverse cadre: fie lucrul individual, fie sub forma psihoterapiei de cuplu, de familie sau psihoterapie de grup. Acestea implică anumite tehnici în funcție și de curentele psihoterapeutice utilizate: de la curentul psihodinamic până la cel comportamental sau cel existential. Măiestria psihoterapeuților constă în melanjul armonios între curente și stiluri psihoterapeutice, pentru a se plia pe fiecare client în parte creând pentru fiecare un cadru personal și securizant. 

Despre acest melanj de stiluri, tehnici și curente psihoterapeutice se va discuta în următorul interviu acordat de psihoterapeuții Geta Trautmann și Ștefan Kruk.

Câteva cuvinte introductive despre voi?

Geta: Sunt psihoterapeut în Analiza Tranzacțională (AT), terapeut ACT (Acceptance and Commitment Therapy) și formator în Psihoterapia prin Relaxare și Simboluri. Lucrez în practică privată în Timișoara.

Ștefan: Sunt psihoterapeut în Psihoterapia prin Relaxare și Simboluri, terapeut ACT și psihoterapeut arhetipal și lucrez în Timișoara, în cadrul societății profesionale de lucru pe care am înființat-o împreună cu Geta.

Cum ați ajuns să practicați psihoterapia?

Geta: Am început cu propria terapie, apoi am început sa studiez psihologia la facultate. La vremea respectivă, în Timișoara erau prezente două curente de formare în psihoterapie: Sistemica Familială și AT, astfel ca am ales sa particip la cursurile organizate de către John Parr și de către comunitatea din Timișoara. De atunci am continuat sa particip la alte cursuri, supervizări, intervizări și conferințe.

Ștefan: M-a interesat psihologia încă din adolescență dar am terminat facultatea mai târziu. Inițial am început în AT, timp de un an dar fiind interesat tot din adolescentă de Jung am făcut o formare în Psihoterapia prin Relaxare și Simboluri și am continuat această direcție în lucrul personal și de grup cu Thomas Moore.

Dorești să spui câteva cuvinte despre metoda AT? Cum aplici?

Geta: Fondatorul analizei tranzacționale a fost Eric Berne. Acesta a utilizat un limbaj simplu pentru a explica procese complexe, elaborand concepte ca stările Eului, tranzacții, jocuri, etc. Folosind aceste concepte le explic clienților modul în care gândesc, simt și acționează în diferite contexte. Descoperim și analizăm împreună tiparele de scenariu care apar. Aici se împletește foarte bine cu latura jungiană cu ajutorul căreia, aceste tipare sunt abordate și mai aprofundat, depășind nivelul istoricului personal.

Foarte frumos ai făcut legătura cu următoarea întrebare: Ștefan, dorești să continui cu o mică descriere a Psihologiei Arhetipale și cum se aplică?

Ștefan: Este legată de Jung și de opera lui dar este, în același timp, și o distanțare de Jung. Psihologia Arhetipală a fost întemeiată de James Hillman care a fost un adept a lui Jung, dar la un moment dat și-a dat seama că dorește să-și urmeze propria cale, astfel că a plecat de la Zurich unde era Institutul lui Jung, în perioada în care Jung a murit,  prin anii 60. A  avut un insight legat de ce își dorește să facă. A plecat in Statele Unite, în Dallas, și acolo a pornit această mișcare arhetipală.

Nu am avut norocul să-l cunosc dar am intrat în contact cu cel mai apropiat prieten al său și student, Thomas Moore, în prezent particip la cursurile lui, dar am urmat atât o terapie proprie cu el, cât și un proces de supervizare. Am lucrat împreună, mai strâns, aproape 3 ani, datorită tehnologiei, pentru că nu m-am deplasat în Statele Unite, ci toate acestea au avut loc online.

Psihologia Arhetipală este diferită de restul psihologiilor, deoarece nu are o teorie foarte strictă sau bine definită. Pentru Jung, dacă începem de la el, arhetipul era ceva asemănător cu ideile lui Platon: un fel de matrice. Această matrice era universal valabilă indiferent din ce colț al lumii ne aflăm: mă refer din punct de vedere psihic; matrici în psihic. Din perspectiva noilor descoperiri științifice este foarte greu de demonstrat sau de argumentat existența unor matrici de acest gen. Psihologia Arhetipală se distanțează de la această idee de matrice și se duce într-o direcție fenomenologică, analizând fenomene profound umane.

Un exemplu foarte bun îl reprezintă Zeitățile din Grecia Antică. Dacă luăm oricare dintre aceste zeități, cum ar fi Ares sau Marte, zeitatea Războiului, reprezintă niște caracteristici profund umane, niște caracteristici pe care le avem noi toți. Putem spune că aceste zeități reprezintă o hartă a psihicului uman ce include atât avantajele cât și dezavantajele acestor caracteristici.

Făcând referire acum la Ares, este zeitatea Războiului, dar pe de altă parte înseamnă și ideea de a lupta, contact cu corpul fizic, întreținerea lui, a găsi plăcere în luptă, în confruntare și, desigur, toate dezavantajele care vin de aici. Oamenii participă în războaie de când ne știm, este ceva profund uman. Evident nu doar în Război ci și în situații de competiție sau confruntare fizică, cum sunt luptele corp la corp; deci și în aceste situații putem spune că apare o reprezentare a lui Ares. Dar lucrurile sunt mult mai complexe decât atât… ce am exemplificat este doar vârful icebergului.

Cum se lucrează practic: selectăm un comportament, acelui comportament alocăm o imagine, sau o metaforă. Vedem că oamenii se luptă și metafora este Ares sau Marte. Pe de altă parte înseamnă și un anumit mod de gândire, cum spunea Hillman, un anumit mod de de conștiință. Gândim în termeni conflictuali, de exemplu, ca manifestare a lui Ares.

Folosind aceste metafore în cadrul terapeutic, cum ar putea acestea să faciliteze procesul terapeutic?

Ștefan: Putem identifica diferite tipare comportamentale la clienții noștri și aceste tipare nu ne arată doar ce se întâmplă acum, ci ne arată și în ce direcție se îndreaptă clientul. Este important de menționat că nu există niciodată un singur tipar, dar putem să vedem dacă un anumit tipar este problematic, sub ce zeitate este acel tipar. Aceasta, dacă analizăm din perspectiva zeităților, este doar o formă de a ne imagina sau de a pune în metafore. Pot fi și alte metafore ce pot fi atribuite. Astfel că, analizând din acest punct de vedere, ajungi să vezi valoarea în acel comportament și mai importantă este identificarea acelor contexte când acel comportament este benefic sau când acea zeitate aduce un beneficiu sau o valoare; dar, în schimb, dacă suntem sub influența unei singure zeități, există multe situații când acel comportament sau mod de gândire, aduce mai mult dezavantaje decât avantaje.

Geta: La nivel practic am lucrat cu Ștefan cu Psihologia Arhetipală, adică am condus grupuri împreună folosind metafore din aceasta arie și foarte frumos oamenii au lucrat și au conștientizat… au identificat sub care zeitate funcționează mai bine, față de care zeitate au aversiuni sau nu le place sau ce beneficii sau ce dezavantaje le aduce fiecare aspect și unde sunt ei în viața lor.

Într-un alt grup chiar am combinat cu procesele de scenariu din AT “până…”, “niciodată…” Astfel am dus la un nivel practic de a lucra cu oamenii pentru a ajunge să-și conștientizeze și să-și descopere la ei înșiși care sunt acele tipare de care sunt influențați sau care lucrează în ei.

Ștefan: Da, am avut două mari proiecte, unul dintre ele în care am folosit mitologia greacă și am corelat cu diferite scenarii de viață din AT. Un proiect de succes și celălalt a fost legat de zeități în cadrul căruia am explorat psihicul din perspectiva zeităților din Olimp.  Acestea sunt recente și sunt legate de Psihologia arhetipală, Analiză Tranzacțională și de tehnici de meditație, deoarece am folosit meditații în aceste workshopuri precum și imaginația ghidată sau imaginația activă.

Cum ați ajuns să combinați cele două metode?

Geta: Pornind de la conceptul “tipar” pe care îl vad ca fiind în comun atât la nivel personal cât și la nivel de societate.

Ștefan: Însuși conceptul ”arhetip”, ”arche” înseamnă „tipar de bază”, „matrice”.

Geta: Și în scenariu tot tiparele sunt urmărite, cele care se repetă; analog și în jocuri, bernian vorbind: ce este acolo? Ce se repetă? Repetăm aceleași lucruri și ne așteptăm la aceleași rezultate dar nu obținem alte rezultate.

O altă punte între cele două, este conceptul de ”simbol”.

Ștefan: Da, practic, ce înseamnă ”simbol”? Analizând din perspectiva școlii de Psihoterapie prin Relaxare și Simboluri, Jung nu a lăsat o teorie foarte bine structurată și nici nu a fost scopul lui. Pe Jung, tot timpul, l-am perceput ca pe un explorator și nu un teoretician. Mai târziu sau chiar în timpul vieții lui, unii dintre studenții lui au început să pună bazele unei teorii, dar nicidecum nu a fost ideea lui Jung. Pentru el, teoria era ”diavolul”, însemna inflexibilitate, un anumit blocaj; psihicul însemna, din perspectiva lui, tot timpul ceva activ, ceva care este în mișcare.

Revenind la ”simbol”, Jung afirmă că ”Simbolul presupune întotdeauna că, în alegerea expresiei sale, el este descrierea sau formularea cea mai bună posibilă a unui fapt relativ necunoscut, despre care se știe totuşi că există sau care este postulat ca fiind” (OC 6, par. 814).

O definiție complexă, însă pentru mine, tot timpul, înseamnă posibilitatea unei metafore: orice poate sa fie simbol dacă reușim să creăm metafore din acel simbol. De exemplu dacă avem un obiect, un scaun, acesta are un sens literar, pe care îl știm toții, cel puțin cei care suntem din aceeași cultură, pentru că pot fi culturi pentru care însuși cuvântul scaun sau imaginea unui scaun nu înseamnă prea multe, dar sa zicem că ne referim la cultura noastra vestica… ce alte sensuri mai putem găsi în afară de cel literar? Aici intrăm în domeniul metaforei. Îmi apare în vis un scaun, ce înseamnă pentru mine? Ce îmi stârnește emoțional, ce emoții apar legat de acel scaun? Și se poate dezvolta pe mai departe. Cum vad eu simbolul, este posibilitatea unei metafore, de a vedea dincolo de sensul literar.

Simbolul apare în tehnica lui Jung a imaginatiei active, prin care pur și simplu lăsăm psihicul să vorbească, fără să cenzurăm într-un fel gândurile, imaginile, trăirile ce apar despre, fie o imagine din vis, fie ceva din viața noastră. Această tehnică este foarte bine folosită împreună cu meditația sau cu tehnici de relaxare, ceea ce folosim noi în Trainingul Autogen și facilitează un dialog, cum spunea Jung, între conștient și inconștient. Termenul inconștient este un termen controversat de aceea prefer sa spun că adăugăm noi sensul, ceva ce nu era cunoscut înainte.

O altă sursă de inspirație în combinarea celor două metode a fost și Fanita English; care, pentru mine, a fost un personaj interesant deoarece a fost psihoterapeut AT, dar era interesată de Jung și de opera acestuia și a scris despre trei zeități pe care ea le-a numit Survia, Pasia și Transcia (English, 2006), care au foarte mare legătură și cu zeitățile din Grecia Antică. A mers pe aceeași idee doar ca a cristalizat diferit în trei energii, pe care așa le-a și numit. Ea spune că acestea sunt prezente la fiecare persoană și dacă una este neglijată atunci poate să aibe tot felul de dezechilibre la nivelul psihicului.

Aceste trei energii practic le-a legat cumva, așa le-am înțeles și așa le-am interpretat, le-a legat de ideea de supraviețuire dar sunt trei aspecte ale supraviețuirii: Survia reprezintă aspectul individual, apoi supraviețuirea ca specie reprezentată de Pasia, care ne conduce spre celalalt, pasiunea, sexualitatea etc. și Transcia care transcende individul și chiar grupul, ideea de ceva transcendent, de a aparține de ceva mai mare decat noi ca individ sau grup. Aș mai adăuga mediul; este important să supravietuiasca și mediul în care ne-am dezvoltat. La acest nivel, în ziua de azi, cred ca avem probleme serioase. Ea vedea aceste trei energii ca pe niște energii universale, arhetipale, cel mai probabil, cu diferite accente, societățile vestice sunt societăți preponderent individualiste, societățile tribale sunt preponderent colective dar și într-un oarecare echilibru cu natura.

Geta: Următoarea temă la conferința de AT va fi “de la pasivitate la responsabilitate” și ar fi interesant să explorăm cum vom putea vedea noi, în acest context al energiilor, ce înseamnă pentru noi aceste aspecte?

Cum ați putea să definiți, în primul rând, pasivitatea din perspectiva modului în care voi abordati psihoterapia?

Geta: Formele pasivității din perspectiva Analizei Tranzacționale sunt inacțiunea, supra-adaptarea, agresivitatea și izolarea (Stewart, Joines, 2004) . Acestea sunt modalități de a evita responsabilitatea pentru propria viață și de a se baza pe alții pentru a lua decizii sau a rezolva probleme.

Ștefan: Despre pasivitate din perspectiva mea este însăși lipsa responsabilității. Nu o văd ca pe lipsa unei activități, pentru că așa ceva este imposibil, cel puțin cât suntem în viață. Cel puțin respirăm, care și aceasta este o activitate sau, cum a spus profesoara noastră de la facultatea de psihologie, “dacă avem mai mult de un neuron, atunci cel mai probabil și gândim”. Deci pasivitatea este lipsa responsabilității, când nu îmi asum responsabilitatea asupra propriei vieți, asupra persoanelor importante pentru noi și inclusiv asupra mediului, evident, cu limitele de rigoare. Consider responsabilitatea de a fi conștient cât pot să fac și cât stă sub controlul meu, dar cel puțin atât cât este sub controlul meu, să fac, indiferent că este vorba de mediu, de mine ca individ, sau de persoanele apropiate etc.

Cum putem să facem acest salt de la pasivitate către responsabilitate?

Geta: Prin a flexibiliza. Mulți dintre clienții cu care lucrez, au un Părinte foarte puternic, care le țin Copilul într-un stadiu de a ramane mici, de a nu acționa. Se poate lucra pe întărirea Adultului cu ajutorul căruia să vadă cât pot să intervină în anumite situații… De fapt, o relaxare a acestor credințe foarte puternice care ne limitează, apoi conștientizarea a ceea ce și cât depinde de mine să acționez, să mă cunosc. Cu cât mă cunosc mai mult, cu atât îmi dau seama care sunt limitele mele, cât pot, cât nu pot să intervin sau unde pot să intervin; că poate vreau ceva să schimb dar nu sunt în locul potrivit pentru a aduce schimbarea sau transformarea; este important să am aceasta conștientizare prin cunoaștere. Poate prin psihoterapie, poate prin alte metode, fiecare ce găsește potrivit pentru sine…

Ștefan: Conștientizarea este un concept foarte important și cel de mindfulness, de a fi constient. Cred ca pentru a înțelege responsabilitatea, este important să ne întoarcem la originea cuvântului, de a fi responsivi, de a menține capacitatea de a răspunde. Responsabilitatea, înseamnă, din punctul meu de vedere,  de a fi conștient de contextul, de situația în care ne aflăm și de care este rolul nostru în acel context. Doar prin conștientizare. Dacă nu suntem conștienți de noi, de context și ce se întâmplă, atunci vom reacționa pe baza tiparelor, vechi, care vin din copilărie. Evident acest proces de autocunoaștere și conștientizare este un proces care durează toată viața pentru că aceste tipare sunt nenumărate și sunt foarte greu de conștientizat în totalitate. Dar dacă dezvoltăm o minte reflexivă, care conștientizează, atunci putem menține această capacitate de a răspunde situațiilor în care ne aflăm și cerinței situației în care ne aflăm.

Geta: Aș adăuga și ideea de a găsi propriul sens. Adică în această maturizare aș folosi termenul de “individuare”, că ne găsim propriul drum fiecare… care este călătoria fiecăruia? Uneori drumurile noastre se intersectează, avem poate drumuri în care mergem împreună dar, pe de altă parte, fiecare avem calitățile noastre, defectele noastre, ceva care este unic al nostru. Și atunci să explorăm fiecare dintre noi, care este călătoria noastră? Care este drumul nostru? Unde se constelează energia în a ne duce înainte și atunci să avem acel curaj de a ne depăși temerile care ne țin acolo, datorită tiparelor trecutului nostru.

Dacă ne-am putea reîntoarce la zeități, cu ce am putea corela pasivitatea, respectiv responsabilitatea și saltul de la pasivitate la responsabilitate? Ce zeități ar putea fi implicate în aceste procese?

Ștefan: Acesta este un mod de gândire, cum îți imaginezi lucrurile, un anumit mod de analiză: pasivitate versus responsabilitate. Zeitățile sunt alți ochelari prin care ne uităm asupra unui comportament. 

Geta: Doar ca sprijin, l-as putea aduce pe Hermes, că el ne sprijină în trecerile dintr-o energie în alta – un ghid care să ne ajute în acest proces. Pentru că de multe ori este dificil să ne croim drum singuri și avem nevoie de altă minte ca să ne susțină, să ne fie alături.

Ștefan: L-as mai aduce și pe Hades. Aceste două zeități au un rol foarte important: Hermes, care ne ajută inclusiv să intrăm în contact cu Hades. Hades este acea zeite care poate să ne arate acele tipare din umbră, care sunt ascunse, de care nu suntem conștienți și de multe ori nici nu vrem să fim, pentru că sunt dureroase, ne arată o fațetă mai puțin acceptată social despre noi și de aceea le punem în umbră sau în tărâmul lui Hades. Hermes ne poate duce acolo și poate să ne aducă înapoi pentru că aceasta este o trăsătură a lui și aș numi chiar acest drum în Hades și înapoi procesul de conștientizare. Hermes menține această mișcare a psihicului.

Ca ghid, Hermes ar putea fi întruchiparea psihoterapeului?

Ștefan: Este din punctul meu de vedere. Pentru că altfel ne-am pierde în tărâmurile lui Hades.

Deci am putea spune că zeitățile sunt cât se poate de actuale?

Ștefan: Sunt actuale din simplul motiv pentru că descriu o hartă a psihicului uman. O hartă care a rămas valabilă și pana-n ziua de azi, cel puțin în zona civilizației vestice. Este o hartă, dar pot să fie și alte hărți. Pentru noi această hartă are sens pentru că am crescut în această zonă socio-culturală. Pentru alte persoane poate nu înseamnă așa de mult, deși în era globalizării…

Un alt exemplu, o hartă la fel de bună pot fi diferitele zeități din Buddhismul Tibetan. Descriu același psihic, dar dintr-o altă perspectivă și consider că este o hartă la fel de acurată, așa cum sunt zeitățile Greciei Antice, doar că sunt mai apropiate de noi, au mai mai mult sens.

Dacă studiem și alte tipuri de mitologii, în principiu cam aceleași procese sunt descrise, dar cu alte cuvinte.

Ștefan: Este vorba de cum punem în metafore acele comportamente acele trăiri profund umane.

Geta: Ce facem în exterior, dar și cum suntem în interior. Să fie o congruență între… energii să fie cumva… poate e mult spus echilibrată, dar măcar să fiu conștient de fluctuații.

Ștefan: În locul cuvântului ”echilibru” aș folosi, dar asta sunt eu, ”a face loc pentru fiecare”.

Combinarea tehnicilor din Analiza Tranzacțională cu Psihologia Arhetipală, zeitățile din Grecia Antică și opera lui Jung este o provocare intelectuală și creativă. Acest interviu arată cum aceste domenii se pot îmbina pentru a oferi o perspectivă mai profundă și mai complexă asupra personalității umane, a relațiilor interpersonale și a dezvoltării spirituale. Ștefan și Geta au folosit exemple din mitologia greacă, din scrierile lui Jung și din experiențele personale pentru a ilustra cum diferitele arhetipuri, stările eului, tranzacțiile și scenariile de viață se manifestă în viața cotidiană și cum pot fi folosite pentru a facilita creșterea și schimbarea.

În concluzie, acest dialog este o contribuție originală și valoroasă la studiul psihologiei umane, care îmbină elemente din diferite școli și tradiții. Această abordare integrativă este benefică pentru a reflecta diversitatea și complexitatea ființei umane, care nu poate fi redusă la o singură teorie sau metodă. De asemenea, această abordare este mai deschisă și mai flexibilă pentru a permite explorarea și experimentarea de noi posibilități de înțelegere și transformare a sinelui.

Am speranța că acest interviu va stimula interesul și curiozitatea cititorilor pentru a-și aprofunda cunoștințele în aceste domenii fascinante și pentru a descoperi noi conexiuni și sensuri în viața lor și cu mulțumiri aduse psihoterapeuților Ștefan Kruk și Geta Trautmann că au împărtășit din cunoștințele și experiențele lor profesionale și personale.

 

Bibliografie

English, F. (2006), Unconscious constraints to freedom and responsibility, Transactional Analysis Journal, Vol. 36:172-175
Stewart, I., Joines, V., (2004), AT – astăzi – o nouă introducere în analiză tranzacțională, ed. Mirton, p. 127-129
Hillman, J. (1997), Re-Visioning Psychology, William Morrow Paperbacks, USA
Moore, T. (2021), Soul Therapy, HarperOne, USA

 

An interview by Anca Tiurean with Rosemary Napper

“I’m ok you’re ok is the everyday struggle between freedom and responsibility“
– Heiller & Sills

After the 2022 Conference in Timișoara, called „The Art and Discipline of Freedom” where Rosemary Napper (TSTA-O,E,C) provided us with a beautiful opportunity to review our cultural history and consider our relationship with freedom through its main events and narratives, this year’s National Conference theme seems to be a logical continuation of the discussion on the impact of culture and systemic forces on individuals who become stuck in various forms of passivity. This year, Rosemary Napper “joins” our Conference through accepting to answer a few questions within an interview that’s available in the Resources page on the Conference website, from where you can share it further with those you might think makes a rather interesting read. 

For those who do not yet know Rosemary Napper, here is a brief introduction: she is a teaching and supervising transactional analyst in counselling, education and organisations. She works with companies, individuals and groups and facilitates a three year training program in systemic TA at TA Works in Oxford. Those interested in their foundation and advanced programs can find more information here.

Anca: Thank you for sharing some of your time, Rosemary, to answer a few questions. Your input is valuable to me and I am most happy to share it with my colleagues attending the conference. Could you start by saying what you think of this year’s conference theme?

Rosemary: What do I think of a conference theme on passivity? I am sad to see it, because I think passivity invites passivity. So it is very important to choose conference themes that account for what we are wanting to see in human beings, not what is holding them back or what is constraining the human condition through our psychological complexity, which is culturally encouraged, possibly sometimes culture-originated. So by having a theme on passivity my concern would be that the TA conference will develop a culture which will stroke passivity, reinforce it, encourage it and therefore a movement into script as opposed to a movement to autonomy which it may have actually intended. The conference title obviates the hedonic – it’s all so worthy and in some ways discounting possibilities. There is something of religion in the notion of “responsibility” which denies freedom and which is not passive either. I think passivity is unhealthy – and different from an A2 choosing to do nothing.

Anca: In Romania some have started to read into the word “responsibility” something to do with the “ability to respond” – but that’s us playing with words and looking to explore new meanings and new perspectives. In its common sense, responsibility usually connotes duty, musts and oughts: responsible parents, responsible adults, responsible citizens – when we read it as an adjective, we think of doing the right thing. And what’s the right thing to do in one circumstance or another? We need to think about that and consider the wider picture, like from a helicopter view, as you often say. Responsability does seem to have a religious or patriotic scent to it. So I see why you would think its presence in the conference title obviates the hedonic – it should be possible to use our Adult to choose to derive pleasure and joy from not doing the right thing or from doing the opposite of the right thing and being OK nonetheless. Remember how I missed our class once because I went to a concert – that was undutiful of me, yet wonderful and I was at peace with the choice even if it cost me something. As someone who’s been teaching in various cultures, could you share a few insights about how responsibility is seen around the world?

Rosemary: Well we need to take responsibility for ourselves and our impact on others and without that being dutiful, rather with it being ethical and with spontaneity.

Anca: Responsibility is a term usually connoted positively while passivity is connoted negatively. Would you say there is something good in passivity and something risky in responsibility?

Rosemary: I am not sure there is anything positive to be said about passivity, because it is a constraint of our potential, individually or collectively. And I say that with some caution, because we can make a choice (using our Adult)… a choice to do nothing. That is different from passivity, understood as an unconscious aspect and not a choice in the full sense of the word, which refers to the involvement of the Adult. Responsibility is a term often connoted positively, but it is problematic because what many people often mean by it is over-responsibility, which is a type of passivity. It is preventing somebody else from taking responsibility for themselves because the first person is taking the responsibility for others, is rescuing. So we have to be very careful about responsibility or calling it a positive term. We need to define our terms quite carefully. And that is true about passivity as well. I look at my small grand-child who is too young to have developed passivity, yet he is asleep a lot. And then he’s awake again. And I can really see that babies are born with Adult Ego state. They progressively develop (if we think of Summers and Tudor) what we might call Parental Child fixations – things that get in the way, blocks to ourselves, to our physis. So passivity I think is the antithesis of physis. 

Anca: What is passivity from a TA perspective? Could it be the “renunciation of the Child”? A loss of vitality? A loss of Adult? A cultural script? A role in systemic games?

It is certainly an absence of structural Adult Ego State. This absence might be due to cultural scripting, it might be due to domination of the Parent Ego state in an individual, it may have many sources. Passivity is always something that functions in the script. When there is passivity there is discounting. When there is discounting, the script is coming into action. And passivity is both individual, collective (in groups) and can be visible in even larger social systems. There are always games going on when there is passivity. It is often very visible in the beginning of systemic games as well as in individual ones. Passivity is in a way an antithesis to freedom.

Anca: Romanians complain that “nothing’s really changed in the last 30 years” since the revolution that brought down communism. I wonder if our expectations are too high or if we are actually stuck in some kind of passivity. How can we tell?

Rosemary: „Nothing’s changed in the last thirty years”. I think this is a really interesting cultural issue. In countries where the state has suggested that it looks after people, we get a Parent – Child relationship, we get symbiosis, we get passivity. And this can be done in minuscule ways as well as in maximum ways. This is over-responsibility, doing too much, doing for people. And then whilst there might be protest, that protest is often from a rebellious place, which is the compliant or the resistant state. Compliance is a form of passivity. Resistance is a type of rebelliousness which is not particularly healthy. It is a form of adaptation. Finding that third place, the Adult Ego state, that place of empowerment, autonomy is really really important. Otherwise we are into reactions. And passivity is a reaction.

If we think of passive behaviours (withdrawal, over-daptation, agitation and then incapacitation or violence) – these are a ladder of increase of passivity. We know that this has been going on for millennia and there always has been a social pattern of moving from one stance of passivity to another. There are all sorts of services used to invite people out of incapacitation, into agitation. Or to invite people from violence to agitation. And then from agitation to over-adaptation. And then from over-adaptation to doing nothing. And from there into Adult. It is a bit of a joke in my culture with the police that if people are violent then the policeman adopts a very benevolent parental ego state and says “Now-now, calm down, come along!” and in that process they are inviting a reduction of the violence to agitation. Then: “Come along, you know how to behave, you know how you should be, you know what respect is” – invites them into over-adaptation. And then they might be invited into the police station for a few hours (withdrawal), to come to their senses, as people would traditionally say. And what they mean by that is to find their Adult again. 

Anca:  There’s a widespread sense of pointlessness that we tend to experience living in Romania: the common narrative is that there’s corruption everywhere and “no good deed goes unpunished” – an expression meant to suggest that those who try to do something meet a lot of resistance, lack of support and sabotage from the state ad from other people, while weak formal projects that lead to no improvement get most of the governmental funding. Many of us give up and bitterly accept this destiny. It is not clear for us how much power we actually have to bring about good social change. What is the power of an individual in relation to the system?

Rosemary: I like the work of Jo Stutridge who looks at not just the story we tell but how we tell the story. And in the Adult ego state, our narrative is coherent and complex. If the story has been told from our A1 then there is something simplistic in the story. There is good and bad, there is a way of justifying in that narrative some position such as pointlessness for example, or sabotage, or lack of support. And of course if we move to a narrative from A0 it is very fragmented, incoherent, confused and we move towards or away from. So there is something quite interesting to be thought about when there is an act of revolution: we can wonder if that was from the Adult ego state in an uprising together or was it from a traumatised incoherence. As I speak right now we’ve got Palestine and Israel at war. We have militants who are traumatised themselves, there are massacres, children, babies and families in absolutely brutal circumstances. That is a story of incoherence of A0 as a traumatised story, moving into that sort of violence. And we have a reaction against that which is to lay siege, to cut off food, to cut off opportunity for power and fuel, to destroy in an act of revenge, etc. This is not the first time on our planet when this has happened, of course. Again and again and again a repeating pattern of passivity which is at that level of incapacitation and violence on a scale of society. Is there a third way? Another way? It is ironic that this is happening in the land where the man called Jesus (and I am not Christian) apparently preached something about the importance of love and respect between human beings. And that is something we can presumably do when we are in our Adult ego state: really love and really respect. Otherwise we are talking about symbiosis. That desire to recreate symbiosis dependency on another leads to passivity script in the classical way of thinking about script – the way that suggests not that we are born with an Adult ego state but that we are born initially only with a C1. I think your perspective that one takes with TA theory then leads to in some ways different processes which would end up in the same goal which is the Adult ego state. A classical TA will do that via classical psychotherapy (which invites regression and so on) and the other fields will use ways which involve developing the Adult and resources. There are very different approaches to coming back from violence and incapacitation back into the Adult.

Anca: What good reference literature would you recommend on passivity?

Rosemary: The literature on passivity begins and in some way ends with the Schiff’s – The Cathexis Reader. And accounting the antithesis of passivity became particularly highlighted (although it had been around some time before) by Susannah Temple with her idea of functional fluency. But the idea had been around a long time that the antithesis of discounting was accounting. And Ken Mellor – who looked at the  discount matrix – did an excellent article looking at the antithesis of the discounting matrix.

Anca: Thank you for your input, Rosemary, it’s been a pleasure to discuss this with you. As usually, you bring up a fresh view and interesting problematizations to the table. 

 

Un interviu de Anca Tiurean cu Rosemary Napper

“Eu sunt OK, tu ești OK reprezintă efortul cotidian între libertate și responsabilitate”
– Heiller & Sills

După conferința 2022 din Timișoara, intitulată „Arta și disciplina libertății” unde Rosemary Napper (TSTA-O,E,C) ne-a oferit o oportunitate frumoasă de-a ne revizui istoria, cultura și relația cu libertatea de-a lungul acestor evenimente, Conferința Națională din acest an pare să fie o continuare logică a discuției despre impactul culturii și forțelor sistemice asupra indivizilor care ajung blocați în diferite forme de pasivitate. În acest an, Rosemary Napper “se alătură” Conferinței noastre prin acceptul de a răspunde următoarelor întrebări la interviul disponibil aici, în rubrica Resurse, de unde poate fi partajat în vederea explorării și aprofundării ideilor pe care ea le propune spre reflecție. 

Pentru cei ce nu o cunosc încă pe Rosemary Napper, aici este o mică introducere: este analist tranzacțional formator și supervizor în consiliere, educație și organizații. Lucrează cu companii, grupuri și persoane individuale. Facilitează un program de formare de trei ani în AT sistemic prin TA Works din Oxford. Cei interesați de programele de bază și avansate ale TA Works por să citească mai multe aici.

Anca: Mulțumesc că ai alocat un pic din timpul tău, Rosemary, pentru a răspunde acestor întrebări. Contribuția ta este importantă pentru mine și sunt fericită să o dau mai departe și colegilor de la conferința din acest an. Ai putea începe prin a ne spune ce părere ai despre tematica aleasă?

Rosemary: Ce cred despre o temă despre pasivitate? Mă întristează să o văd inclusă în titlu, pentru că termenul de pasivitatea invită procese de pasivitate. Așadar este important a alege teme de conferință care iau în considerare ceea ce ne dorim să vedem la oameni, nu condițiile care îi împiedică sau îi obligă prin complexitate psihosocială și culturală. Prin a aborda tema pasivității îngrijorarea mea este că această conferință ar putea dezvolta o cultură care recunoaște pasiitatea, o reîntărește, o încurajează și astfel provoacă o trecere în scenariu în locul pășirii spre autonomie, cum a fost intenționat. Titlul conferinței nu lasă să se vadă hedonicul – este atât de pretențios, desconsiderând posibilități precum alegerea intenționată de a nu face nimic, de pildă, de a nu ne amesteca în unele probleme, de a de-escalada pasivitatea. Parcă e ceva religios în noțiunea de responsabilitate, care neagă libertatea și faptul că la rândul ei poate să fie manifestată ca o formă de pasivitate (supra-adaptarea). Cred că pasivitatea nu este sănătoasă și că este diferită de alegerea de a nu face nimic, o alegere din Adult (A2).

Anca: În Romania unii au început să citească termenul de responsabilitate ca „abilitate de a răspunde” – dar asta e doar o joacă de cuvinte, o explorare de noi posibilități și perspective. În înțelesul comun, responsabilitatea de obicei înseamnă datorie, ce trebuie făcut: părinții responsabili, adulții responsabili, cetățenii responsabili – când citim ca pe un adjectiv acest cuvânt ne duce cu gândul la a face ceea ce trebuie sau ceea ce este corect. Și ce este corect într-o circumstanță sau alta? Avem nevoie să ne gândim la asta și să luăm în considerare tabloul de ansamblu, ca dintr-o perspectivă din avion, cum spui tu adesea. Responsabilitatea chiar pare să aibă un iz religios și patriotic. Deci înțeleg de ce îți pare că titlul nu lasă să se vadă hedonicul. Ar trebui să fie posibil să ne folosim Adultul să alegem a ne bucura de beneficiile de a nu face ceva, chiar dacă este considerat bine sau dezirabil. Sau chiar să facem opusul a ceea ce pare că este bine și să fim OK chiar și așa. Dacă îți amintești, am ratat o parte dintr-un curs când am decis să merg la concert – a fost iresponsabil din partea mea, s-ar putea spune, totuși a fost minunat și a fost o alegere asumată, în pace, chiar dacă m-a costat pe altă parte.

Rosemary: Ei bine, avem nevoie să preluăm responsabilitatea pentru noi înșine și impactul pe care îl avem asupra celorlalți, ceea ce se poate realiza și fără un sentiment al datoriei, ci prin spontaneitate și reflecție etică. 

Anca: Responsabilitatea este un termen de obicei conotat pozitiv, în timp ce pasivitatea e conotată negativ. Ai spune că e ceva bun în pasivitate și ceva riscant în responsabilitate?

Rosemary: Nu sunt sigură că e vreo ceva pozitiv de spus despre pasivitate pentru că e o constrângere asupra potențialului nostru individual și colectiv. Și spun asta cu precauție, pentru că putem alege din Adult să ne retragem, de pildă. Ceea ce e diferit de a fi pasiv. Pasivitatea este un aspect inconștient și no o alegere în sensul deplin al cuvântului. Alegerea implică Adultul. Pasivitatea nu. Responsabilitatea este adesea conotată pozitiv, ceea ce e problematic pentru că mulți oameni când se referă la responsabilitate se referă, fără să își dea seama, la supra-adaptare sau supra-responsabilizare, care-s forme de pasivitate, de fapt. Supra-responsabilizarea împiedică pe celălalt să preia responsabilitatea pentru ei înșiși pentru că individul supra-responsabil o face în locul său, intră în rol de salvator în relație. Deci trebuie să fim foarte atenți cu acest termen înainte să-l numim pozitiv. La del și în cazul pasivității. Mă uit la nepoțelul meu care este bebeluș și nu a ajuns să dezvolte pasivitate, chiar dacă doarme mult timp. Se trezește și este vizibil că bebelușii au o stare a eului Adult. Ei dezvoltă în timp ceea ce am putea numi fixații Părinte-Copil (dacă ne gândim la Summers și Tudor) – obstacole sau blocaje ale energiei vitale sa physis. Pasivitatea este în antiteză cu vitalitatea, cu physis. 

Anca: Ce este pasivitatea din perspectivă AT? Ar putea fi o renunțare a Copilului? O pierdere a vitalității? O pierdere de Adult? Un scenariu cultural? Un rol într-un joc sistemic?

Rosemary: Cu siguranță este o absență a Adultului structural. Această absență se poate datora scenariului cultural, se poate datora dominării de către Părinte, poate să aibă multe surse. Pasivitatea este mereu ceva care funcționează în scenariu. Când e pasivitate, are loc desconsiderare. Când are loc desconsiderarea scenariul intră în acțiune. Și pasivitatea este individuală dar și colectivă și se poate vedea în sisteme sociale și mai largi. Mereu au loc jocuri când pasivitatea este prezentă. Adesea este vizibilă la începutul unui joc sistemic, colectiv sau individual. Pasivitatea este în antiteză cu libertatea. 

Anca: Românii se plâng că „nimic nu s-a schimbat cu adevărat în ultimii 30 de ani” de la revoluția care se presupune că a pus capăt comunismului. Mă întreb dacă așteptările noastre sunt prea înalte sau dacă suntem de fapt blocați în pasivitate. Cum ne putem da seama?

Rosemary: „Nimic nu s-a schimbat în ultimii 30 de ani”. Cred că este o problemă culturală foarte interesantă. În țările unde s-a sugerat ani la rând că conducerea are grijă de oameni, apare o relație de tip Părinte-Copil, apare simbioza, apare pasivitatea. Și asta poate să se întâmple la nivel micro și macro. Acesta este un bun exemplu de supra-responsabilizare, de a face prea mult, de a gândi în locul oamenilor. Și apoi poate să apară protestul din partea societății civile, un protest care poate vine dintr-o stare de rebeliune sau complianță. Complianța este o formă de pasivitate. Rezistența este un tip de rebeliune care nu-i neapărat sănătoasă. A găsi acel al treilea mod, felul Adult care implică împuternicire, autonomie – acela este cu adevărat important, altfel suntem pur și simplu reactivi. Iar pasivitarea este reactivă

Dacă ne gândim la comportamentele pasive (retragerea, supra-adaptarea, agitația și apoi incapacitarea sau violența) – ca fiind pe o scară a pasivității, ne dăm seama că de-a lungul miilor de ani mereu au existat tipare sociale de mutare de la o formă de pasivitate la alta. Există servicii care ajută oamenii să treacă de la incapacitare și violență la agitație. Sau care invită oamenii din agitație în supra-adaptare, iar apoi din supra-adaptare la a face nimic. Și de acolo mai e un pas până la Adult. O anecdotă de-a noastră este că în cultura britanică, dacă o persoană e violentă, polițistul adoptă o stare de părinte binevoitor și zice „Gata, gata, calmează-te, haide!” iar acesta este un proces care invită reducerea violenței, făcând un pas spre agitație. Apoi va spune “Haide, știi cum trebuie să procedezi, știi cum ar trebui să fie, înțelegi ce înseamnă respectul” – astfel invită persoana din acitație în supra-adaptare. Iar apoi îl poate chema la secție în arest câteva ore (retragere), ca să-și revină în fire, cum se spune și care este de fapt un mod de-a spune că individul respectiv reflectează, își re-găsește Adultul în acel spațiu și acel timp de retragere și de a face nimic. 

Anca:  Există un răspândit sentiment de lipsă de sens pe care-l simțim trăind în românia: narativa comună este că-i corupție peste tot și „nici o faptă bună nu trece nepedepsită” – o expresie menită a sugera că  cei ce încearcă să facă ceva bun întâlnesc multă rezistență, lipsă de suport și mult sabotaj din partea celorlalți și a statului, în timp ce anumite proiecte de formă și nesemnificative primesc suport prin nepotism și favoritism politic. Mulți dintre noi renunțăm la a mai face ceva și acceptăm cu amar acest destin. Nu ne e clar câtă putere avem de fapt pentru a provoca schimbare socială. Care este puterea individului în cadrul unui sistem?

Rosemary: Îmi place munca lui Jo Stutridge care abordează nu doar povestea pe care n-o spunem ci și felul în care ne-o spunem. Din Adult, povestea noastră este o narativă coerentă și complexă. Dacă povestea e una pe care ne-o spunem din A1 (Adultul din Copil) atunci e ceva simplistic în ea: vorbim de bine și rău, despre justificare, despre lipsă de sens de exemplu, sau sabotaj și lipsă de susținere. Și desigur, dacă ne mutăm la o narativă din A0 (Adultul corporal) ea va fi foarte fragmentată, incoerentă, confuză și ne predispune să migrăm spre ceva și să ne îndepărtăm de alte direcții. Așadar este ceva destul de interesant de contemplat în evenimentele de tio revoluție: oare această revoluție a venit dintr-un Adult A2, ca un act de dezvoltare colaborativă sau dintr-o incoerență traumatică? Vorbesc despre asta în timp ce Palestina și Israel sunt în război. Avem militanți care ei înșiși sunt traumatizați, avem masacre, copii, bebeluși și familii care își duc viața în cele mai brutale circumstanțe. Acestea sunt narative incoerente din A0, despre violență. Și avem o reacție la acestea chiar când auzim despre ele: ocupăm teritorii, oprim alimentarea, împiedicăm continuarea, distrugem, etc. Dintotdeauna a fost așa. Iar și iar, ne confruntăm cu un tipar repetitiv de pasivitate care este la acest nivel de incapacitare și violență la nivel social. Există altă cale? Întâmplările acestea sunt (ironic) în țări pe unde un om numit Isus (și spun asta fără să fiu creștină) se spune că a predicat ceva despre importanța iubirii și respectului între oameni. Iar asta este ceea ce facem, se presupune, când suntem în starea eului de Adult: iubim și respectăm cu adevărat. Altfel vorbim despre simbioză, acea dorință de a recrea dependența de altul, care duce la un scenariu de pasivitate în sensul clasic, o stare bazată pe prezumția că nu ne naștem cu o stare a eului Adult, ci doar de Copil (C1). Cred că perspectiva pe care o persoană o adoptă prin teoria AT duce într-un fel la diferite procese care au ca scop Adultul. AT ajunge la Adult prin psihoterapie (care invită regresia, etc) în timp ce alte domenii folosesc diferite mijloace de antrenare și utilizare a Adultului și resurselor disponibile. Sunt multe abordări diferite prin care putem trece de la violență și incapacitare înapoi în Adult. 

Anca: Ce literatură de referință ne recomanzi despre pasivitate?

Rosemary: Literatura despre pasivitate începe și se încheie într-un fel cu Schiff – Cititorul Cathexis. Susanah Temple a luat în calcul antinomia între pasivitate și fluență funcțională. Dar idea exista deja de mult timp: desconsiderarea era văzută în opoziție cu luarea în considerare. Ken Mellor – care a explorat matricea desconsiderărilor – a scris un articol excelent despre opusul matricei desconsiderării. 

Anca: Mulțumesc pentru tot ce ne-ai împărtășit, Rosemary, a fost o plăcere să discut cu tine. Ca de obicei aduci o perspectivă proaspătă și probleme interesante la masa discuției. 

 

Triunghiul dramatic. Noua analiză tranzacțională a intimității și fericirii – Dr. psih. Daniela Simache, CTA-P, psihoterapeut și psiholog clinician Esential Psy

 

În această carte Stephen Karpman spune povestea Triunghiului dramatic, un concept care a depășit de mult sfera Analizei Tranzacționale. Astăzi el este introdus în școli și în organizații de diferite tipuri, este folosit în centre de reabilitare și în procesele de analiză și dezvoltare personală a mentorilor și psihoterapeuților.

Povestea a început acum 50 de ani, cînd tânărul medic psihiatru frecventa seminariile 202 de marți pe care Eric Berne le ținea în San Francisco. Tot în acea perioadă Karpman juca baschet având poziția de coordonator de joc. Aceasta însemna că era nevoie să observe poziția fiecărui jucător și decidă cui va  pasa mingea astfel încât echipa sa să poată înscrie puncte.  Analiza Tranzacțională și regulile lui Berne l-au inspirat în analiza strategiilor de joc și în identificarea punctelor slabe ale adversarilor. Așa a ajuns să deseneze mai multe scheme de fente, în fapt diagrame din care s-a născut Triunghiul dramatic.

Inițial Stephen  Karpman s-a orientat spre aplicabilitatea teoriei jocurilor în psihoterapie, apoi a descoperit posibilitatea dezvoltării unor modele de comunicare și a inițiat un nou domeniu, numit „Analiza Intimității”. Din 1968 și până azi mulți autori s-au inspirat din triunghiul dramatic al lui Karpman. Unii autori l-au desenat cu susul în jos, alții au schimbat numele și numele și au vorbit despre Erou/Enabler(S), despre Agresor/Răufăcător(P) și despre Victimă; sau despre Bully(P), despre laș(V) și bystander/martor(S).  Mai mult chiar, au apărut și triunghiuri pozitive, cel mai apreciat de către Karpman fiind Triunghiul compasiunii (David Emerald, The Power of TED, 2006), în care rolurile sunt P – Provocarea/Provocatorul, S-Coach și V- Creatorul.  Transactional Analysis Journal a publicat multe articole care au dus dezvoltat ideile lui Karpman. Deja, în 1975, Mellor și Schiff („Redefining Hexagon”) vorbeau despre o dinamică cu 6 roluri: Furios îndreptățit, Furios, agresiv, Plângăreț îndreptățit, Plângăreț  agresor, Harnic și Îngrijior. După care Acey Choy a trasat, în 1990, Triunghiul Câștigătorilor (The Winner’s Triangle) în care vârfurile triunghiului sunt Asertiv, Grijuliu și Vulnerabil.  Ca și practician AT folosesc deseori acest triunghi, conectat cu triunghiul lui Karpman și cred că ideile lui Choy au prevestit cumva noua direcție pe care a dat-o Karpman Triunghiul dramatic. 

Cu această carte, Stephen Karpman duce mai departe povestea triunghiului dramatic, mergând de la dramă către fericire. Drumul trece prin multe cercuri (Stări ale Eu-lui) și triunghiuri (tranzacții și jocuri psihologice) și poate avea un final fericit.

Partea Întâi este dedicată dinamicii dramei. Karpman clarifică aici faptul că oamenii joacă jocuri atât pentru a obține o răsplată inconștientă, cât și pentru amuzamentul competiției și pentru a a-i opri pe ceilalți de la a fi validați. Mai departe, autorul definește cele 3 roluri: Victima(V) este persoana care anunță faptul că se sime neajutorată și că nu se poate descurca singură. Ea confundă vulnerabilitatea cu neajutorarea. Persecutorul (P) este persoana care critică, presează sau obligă Victima și în același timp validează sentimentul de neputință al Victimei. Persecutorul confundă violența verbală cu puterea. Persoana care joacă rolul de Salvator (S) intervine ca să-și ofere ajutorul fără să i se ceară sau fără să poată efectiv. Salvatorul confundă actul de a salva cu cel de a ajuta. Jocul psihologic apare atunci când unul dintre jucători se mută dintr-o o poziție în alta. Rezultă astfel numeroase tipuri de jocuri: jocurile disfuncționale de familie, jocurile psihologice de la serviciu, jocurile sexuale, jocurile mincinoșilor, jocurile proprietarilor de apartamente cu chiriașii lor, etc. Reținem, ca și exemplu inspirat, jocurile din familia alcoolicului.

Și totuși: Cum ajunge un triunghi să fie dramatic? Stephen Karpman subliniază faptul că este vorba de un triunghi în care cineva începe prin a se plasa într-unul din cele 3 roluri: Salvator, Victimă sau Persecutor. Din această poziție, inițiază jocul psihologic, adică lansează invitația la joc. Odată acceptată această invitație, putem vorbi despre jocul psihologic. Așa apar triunghiurile romantice. Și tot așa Triunghiul adicției.

Urmează un capitol consistent dedicat triunghiurilor pozitive. Înțelegem aici că un triunghi OK înseamnă un flux bun de energie și începem să facem primii pași pentru cunoașterea Triunghiului Compasiunii: puntea dintre dramă și fericire ce reprezintă o metodă excelentă de a ieși dintr-un joc. De reținut cu precădere pentru terapeuți folosirea abordării centrate pe compasiune în lucrul cu cuplurile și combinarea triunghiurilor compasiunii interne și externe. Berne recomandă folosirea triunghiului compasiunii pentru a preda profunzimea emoțională și susțin că compasiunea ar trebuie să fie automată chiar și în politică.

Tot aici Karpman aprofundează triunghiurile psihologice. Astfel el analizează pe rând nivelul social și cel psihologic al jocurilor, formula J și formula P3 a scenariului. Mai mult, sunt descrise aici o serie de triunghiuri esențiale pentru analiza tranzacțională: Triunghiul existențial, Triunghiul redeciziei, Triunghiurile transferului, Triunghiurile bazate pe teoria scenariilor multiple și Triunghiul dramatic freudian.

Prima parte a cărții se încheie cu un capitol dedicat teoriei modelului de joc universal cu trei laturi. Este vorba aici despre triunghiul genetic și despre cel celular, despre diagramele experiențiale ale triunghiurilor dramatice și despre multe alte lucruri deosebite pe care cititorii sunt invitați să de descopere.

Partea a II-a a cărții este în fapt noua analiză tranzacțională a intimității și a fericirii. Este vorba despre modalitățile de ieșire din jocuri și despre o viață fără jocuri pentru toată lumea. Karpman prezintă, explică și demonstrează în mod elocvent metodele de comunicare utile pentru a nu te lăsa prins în triunghiul dramatic. Pentru că DA, afirmă Stephen Karpman, se poate trăi în afara triungiului dramatic. Există opțiuni, alternative, trucuri, strategii și procese. Autorul și-a făcut o misiune din a la găsi și le oferă acum cititorilor acestei cărți. De asemenea, cititorii sunt invitați să descopere site-ul www.karpmandramatriangle.com și să-ți împărtășescă gândurile într-un grup de discuții: www.linkedin.com/groups/Karpman-Triangle-Group. Obiectivul major al tuturor acestora fiind acela de a trăi în afara triunghiului dramatic, de a învăța să nu ne lăsăm prinși în jocurile altora și nici să-i invităm noi în jocurile noastre.  

Pentru a învăța cum să ne eliberăm, autorul propune trei pași spre îmbunătățirea abilităților de a trăi fără jocuri: primul pas este să identificăm  jocurile și invitațiile de a intra în triunghiul dramatic; al doilea pas este să învățăm să oferim relații de calitate fără ascunzișuri sau secrete și al treilea pas este învățarea unei metode infailibile și irezistibile pentru monitorizarea conflictelor din relație, odată ce acestea sunt cunoscute. Karpman a creat pentru această metodă un acronim AS, DS, FD – Abordează Subiectul, Discută Subiectul, Finalizează Discuția. Mai departe, autorul semnalizează existența aisbergului informației, cu partea sa vizibilă (argumentul) și cea invizibilă (informația, importanța și intenția) și importanța sa dezvoltarea reflexului compasiunii.

Terapeuții, consilierii, coach-ii și mulți alți profesioniști vor găsi aici multiple direcții de urmat în practica lor curentă. Precum și instrumente utile cum ar fi scalele de evaluare a ascultării și ale prezentării/vorbirii, cercurile de sprijin, folosirea opțiunilor și realizarea celor 5 contracte ale încrederii. Și, ceea ce este  important, modul de rezolvare bazat pe compasiune atunci când unul dintre acest contracte este încâlcat.

În ultima parte a cărții sunt prezentate motivațiile schimbări și conexiunea lor cu cele 5 stări ale Eu-lui: Mândrie-PC, Grijă-PG, Motive-A, Avantaje-CL, Consecințe-CA. După care autorul propune traseu ce cuprinde 7 pași de asumare a responsabilității:

1.Înțelegerea și identificarea problemei; 

2. Realizarea unei promisiuni credibile de schimbare; 
3. Prezentarea unui plan credibil de schimbare; 
4. Conștientizarea penalităților în cazul eșuării; 
5. Monitorizarea progresului pe baza unor indicatori comportamentali; 
6. Prezentarea de dovezi ale realizării schimbării promise; 
7. Ancorarea schimbării obținute prin laude, prin semnale concrete de recunoaștere, prețuire și acceptare. 

Karpman exemplifică folosirea acestui instrument în cazul terapiei unui caz de alcoolism sever, însă este evidentă aplicabilitatea lui nu doar în domeniul adicțiilor, ci și orice proces reparatoriu ce implică schimbări psiho-comportamentale.

Pe întregul parcurs al cărții autorul își prezintă  teoria într-un mod de excepție, îmbinând rigoarea analizei cu profunzimea comentariilor și claritatea exemplelor.

Noua analiză tranzacțională a intimității și a fericirii este o carte esențială pentru atât pentru practicienii AT cât și pentru oricine este interesat de înțelegerea naturii umane și de parcurgerea drumului de la pasivitate către acțiune, de la evitare către intimitate și de la dramă până la fericire.